Istoria coşurilor de fum partea I

Istoria coşurilor de fum partea I

Coşurile de fum sunt o parte importantă a folclorului European. Moş Crăciun coboară prin unul, de exemplu. Dar când s-a început în Europa construcţia de coşurilor de fum şi de ce? Iniţial, casele chiar dacă erau încălzite cu lemn, nu aveau coşurilor de fum. Romanii, aveau tuburi trase din bucătărie prin pereţi pentru a asigura căldura, ceea ce le oferea o sursă foarte bună pentru încălzire. Înainte de coşurilor de fum, fumul rezultat din ardere de pe suprafeţe de lut sau cărămidă, poziţionate în mijlocul camerei, umplea casa şi sigura modalitate de evacuare era printr-o spărtură în zid. Majoritatea caselor atunci erau pline de fum. Originea coşurilor de fum destinate evacuării fumului din casă, este neclară, dar ce este sigur e că acestea nu au fost construite în Europa înainte de secolul 12.

Coşurilor de fum au fost adoptate de clasa mijlocie în timpul dinastiei Tudor. Sub domina reginei Elisabeta I, oaspeţii de sex feminin, erau trimise la vecini care îşi permiteau să-şi instaleze coşuril de fum. Oamenii săraci ce nu aveau posibilitatea să-şi construiească, au continuat să facă focul în mijlocul camerei.

Chiar şi în momentul când au început să fie răspândite, coşurile de fum au rămas ineficiente şi deseori periculoase. Coşurile de fum mai ieftine construite de se clătina și mânji, o structura din lemn țesută acoperită de noroi, lut, paie și balegă au rămas sensibile la foc.

La începutul secolului 17, curţile de judecată din Anglia au dat ordin ca coşurile de fum considerate periculoase să fie refăcute din cărămidă şi mortar şi ridicate la cel puţin 4 metri deasupra casei. Până în 1719 toate coşurile de fum din lut din Londra au fost reconstruite din cărămidă. În America, s-a continuat folosirea acelei structuri din lemn țesută şi acoperită de noroi. În anul 1789, preşedintele Washington ia în calcul coşurile de fum făcute din cărămidă după o inspecţie a coastei de est. Majoritatea oraşelor aveau angajaţi gardieni de incendiu pentru a verifica aceste coşuri, dar cu toate acestea încă erau multe incendii din acest motiv.

Castelul Conisbrough construit în secolul 12 are cele mai vechi hornuri existente. Cu toate acestea, dezvoltarea coșului din caramidă nu a eliminat fumul din casă. Majoritatea şemineelor folosite la gătit în diferite case, lăsau de asemenea o cantitate semnificativă de fum în casă. Eşecul coşului de fum de a elimina fumul din casă a rămas o problemă până în secolul 18.

Până la o mai bună înțelegere a naturi diferitelor tipuri de încălzire, coşurile de fum nu aveau designul capabil de a extrage în mod eficient fumul din casa.

 Până aproape de sfârşitul secolului 19, majoritatea oamenilor de ştiinţă priveau căldura ca un fluid. Având în vedere că fumul era transportat de acest fluid, denumit caloric, se disipa de la regiunea casei mai încălzită la regiunea mai rece. Fumul era văzut că trece dintr-o parte încălzită a casei în una rece, la fel cum ar trece în afară. Conform teoriei calorice, doar atunci când temperatura din cameră este foarte mare, fumul va ieşi pe coş. Conform acestei afirmaţii nu prea aveai ce face pentru preveni fumul în a umple casa.

În timpul secolului 16, Louis Savot, un fizician din Paris, a efectuat un studiu mai puţin "științific" asupra relaţiei dintre fum şi coşurile de fum. A sugerat modifcări importante, reducerea lăţimii şemineului pentru o evacuare mai bună, în aşa fel încât aerul ce intră în coşul de fum din părţile laterale ale şemineului ceea ce crează o evacuare mai eficientă. În coloniile din America, datorită abundenţei de lemn de foc, şemineele au rămas neschimbate, datorită faptului că majoritatea colonizatorilor veneau din Anglia şi tradiţia necesita gătitul la sursă de foc deschisă.


Comentarii

La acest articol încă nu există comentarii. Fiţi primul!

Lăsaţi un comentariu

Adresa dumneavoastră de email nu va fi publicată. Şi noi urâm spam-ul.

Câmpurile marcate cu (*) sunt obligatorii.