Istoria şemineelor partea I

Istoria şemineelor partea I

Şemineul nu a fost dintotdeauna de forma celui cunoscut astăzi (focar şi cos). La început, în locuinţele rudimentare se facea o groapă în pământ, unde se aprindea focul. Acoperişul casei avea o gaură pe unde ieşea fumul. Cu toate acestea, vântul era cel care împingea fumul fie afară din casă, fie înapoi. Numai după apariţia coşului de fum acesta a fost direcţionat în spaţiul exterior.

 

Șemineul sau căminul este o construcție compactă și solidă, realizată din piatră, cărămidă sau fontă, care prin arderea de combustibil (lemn, gaz sau brichete din rumeguș) degajă căldură. Adăugaţi la toate acestea izolările speciale, forma şi dimensiunea capacului, placările şi ornamentele exterioare, ustensilele specifice şi vă veţi face o idee cam despre ce înseamnă un şemineu. O clasificare foarte generală poate cuprinde trei grupe mari de şeminee.

 

Prima cuprinde şemineele zidite din caramidă refractară sau piatră naturală, a doua cele din beton armat iar cea de-a treia şemineele prefabricate, cu carcasă metalică. Esenţial rămâne însă principiul de funcţionare, care este identic: aerul rece intră pe la baza şemineului, este încălzit şi transferat, printr-o formă sau alta, către cameră în timp ce fumul şi scânteile sunt evacuate pe horn. Instalaţii moderne şi relativ sofisticate pot dirija aerul cald pe un sistem de tuburi special calibrate pentru a încălzi şi spatii adiacente celui în care e instalat şemineul. Puterea calorică a unui şemineu şi performanţele sale sunt în directă legătură cu sistemul constructiv, dar şi cu tipul de combustibil utilizat, ele supunându-se în mod implacabil şi criteriilor estetice (dimensiune, formă, finisaje exterioare).

 

Strămoșul șemineului are rădăcina adânc înfiptă în vechime. La început a fost o simplă construcție din bolovani de piatră așezată în mijlocul camerei iar fumul era evacuat printr-o simplă gaură făcută în tavan. În jurul focului se adunau membrii unei familii sau chiar ai unei comunităţi mai largi, pentru a se încălzi dar şi pentru a găti mâncare. Mult mai târziu, omul a perfecţionat acest instrument vital, a învăţat să stârnească ori să domolească focul, să canalizeze fumul şi să conserve căldura pentru perioade de timp mai îndelungate.

 

Se poate vorbi despre şeminee încă de la începutul istoriei scrise, încă de pe timpul romanilor. Se poate spune că funcţionalitatea şi designul şemineelor au evoluat în acelaşi timp cu omul. Primele şeminee au fost construite din piatră, însă erau ineficiente datorită temperaturii ridicate care ducea la distrugerea structurii acestora. Când s-a descoperit prelucrarea fierului, realizarea şemineelor a fost mai anevoiasă, dar a dat o stabilitate şi rezistenţă ridicată produsului finit.

 

La începuturile secolului 16 se descoperă multe elemente inovatoare precum circulaţia sistemului de aer cald în interior, element care este folosit şi la şemineele moderne.

 

A urmat inventarea camerei de convecţie ce a dus la economisirea numărului de lemne consumate. Dupa 1800 s-a realizat o instalaţie pentru dirijarea aerului cald, descoperită de Benjamin Franklin, aceasta conducând aerul fierbinte în alte camere, iar fumul era dirijatîn exteriorul casei.

 

Şemineele din casele englezeşti erau construite în dimensiuni mici, deci mult mai eficiente. În New England şi Mid-Atlantic, casele coloniale aveau un şemineu central cu mai multe coşuri de evacuare ce erau direcţionate spre mai multe camere. Fundaţia, pe care era postat şemineul, fiind din piatră sau cărămidă, avea tendinţa de a reţine căldura, păstrând o temperatură în casă acceptabilă. În partea de sud a Americii, şemineele erau montate în partea cât mai îndepărtată de mijlocul camerei pentru a reduce acumularea de căldură, păstrând casa răcoroasă pe timp de vara.

 

Învelişurile sau carcasele montate pe focar, erau rare înainte de secolul 18. Primele tipuri de focare erau montate direct în perete. În casele coloniale engleze, şemineele erau de obicei înconjurate de lambriuri simple, care formau un perete începând de la podea până în tavan, construite de obicei din cherestea simplă, montată vertical. Îmbunătățirile decorative includeau decoraţiuni cu gresie Delftware, sau, în cazul olandez, o scurtă perdea decorativă, care atârna mult peste focar.

 

Prin al doilea sfert al secolului al 18-lea, şemineul a devenit punctul central al camerei principale sau camerei de oaspeţi. Panouri decorative si alte accente în stilul Georgian au fost potrivite cu culoarea coperţilor de cărţi de pe fiecare parte a deschiderii, uneori pentru întreaga lățime a peretelui.


Comentarii

La acest articol încă nu există comentarii. Fiţi primul!

Lăsaţi un comentariu

Adresa dumneavoastră de email nu va fi publicată. Şi noi urâm spam-ul.

Câmpurile marcate cu (*) sunt obligatorii.